Subiectul I                                                                              (30 de puncte)

        A. „Ladislau I, din mila lui Dumnezeu, rege al Ungariei... voim să ajungă la știrea tuturor că, ținând seama de slujbele credincioase și vrednice de răsplată pe care ni le-a adus nouă magistrul Gheorghe, fiul lui Simion... dovedind cu râvnă, în deosebitele războaie ale regatului nostru, credință față de coroana regală... și, în sfârșit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi, împreună cu frații săi, în necredința sa, cuprinse pe seama sa o parte a regatului nostru, aflătoare dincolo de Carpați, și, cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul, magistru Gheorghe, care luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credință, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în prinsoare și ni l-a adus  nouă. Pentru răscumpărarea acestuia, noi am stors o sumă de bani foarte mare și astfel, prin slujbele acelui magistru Gheorghe, s-a așezat iar tributul ce ni se datora din acele părți.”                                                                                                                                                                 (Dania regală pentru magistrul Gheorghe, 1285)

         B. „Iosif, primul mitropolit cunoscut în Biserica Moldovei, era un pământean rudă cu domnii țării, desigur pregătit într-o mănăstire moldovenească. Lupta stăruitoare dusă de domn - Petru I Mușat -, de cler și credincioși cu Patriarhia de la Constantinopol pentru recunoașterea unui mitropolit din propriul lor neam a fost încununată de izbândă (în 1401). Curajul moldovenilor de a izgoni un mitropolit grec, trimis de Patriarhie și de a se împotrivi hotărârilor sinodului patriarhal, dezvăluie o maturitate, o experiență bisericească, pe care au dobândit-o într-un timp mai îndelungat.”                                                                                                                                                                                                                      (M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

1. Numiți instituția religioasă precizață în sursa B.                                                                                   (2 puncte)     Instituția religioasă precizată în sursa B este Patriarhia din Constantinopol.

2. Precizați, din sursa A, o informație referitoare la magistrul Gheorghe.                                             (2 puncte)    Din sursa A, o informație referitoare la magistrul Gheorghe este „dovedind cu râvnă, în deosebitele războaie ale regatului nostru, credință față de coroana regală”.

3. Menționați câte un conducător politic la care se referă sursa A, respectiv sursa B.                       (6 puncte)         Un conducător politic la care se referă sursa A este Ladislau I, iar în sursa B, Petru I Mușat.

4. Scrieți, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susține că liderii din spațiul sud-carpatic s-au revoltat.                                                                                                                                               (3 puncte)       Sursa A.

5. Scrieți o relație cauză-efect stabilită între două informații selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv, efect).                                                                                   (7 puncte)     Cauza: „Lupta stăruitoare dusă de domn - Petru I Mușat -, de cler și credincioși cu Patriarhia din Constantinopol pentru recunoașterea unui mitropolit din propriul lui neam”.                                                              Efect: „a fost încununață de izbândă”.

6. Prezentați două fapte istorice referitoare la acțiunile diplomatice la care participă românii în a doua jumătate a secolului al XV-lea.                                                                                                                 (6 puncte)      La începutul domniei, Ștefan cel Mare a continuat tradiția legăturilor cu Polonia, încheind tratatul de la Overchelăuți, în 1459, cu regele Cazimir al IV-lea, pe care îl recunoaște drept suzeran în schimbul protecției împotriva pretențiilor de dominație ale Ungariei.                                                                                                         După victoria de la Vaslui, din ianuarie 1475, Ștefan cel Mare adresează principilor creștini europeni o scrisoare prin care cere ajutor militar în lupta antiotomană. Singurul care îi răspunde este regele Ungariei, Matei Corvin, aceștia semnând în iulie 1475 un tratat de pe poziții de egalitate. 

7. Menționați o caracteristică a unei instituții centrale din spațiul românesc extracarpatic în secolul al XVI-lea.                                                                                                                                                                      (2 puncte)         În secolul al XVI-lea, Domnia în spațiul românesc extracarpatic are un caracter electiv și este o funcție administrativă.

Subiectul al II-lea                                                                 (30 de puncte)

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos:

     „Faptul de la 11(23) februarie, fiind o nouă și mult mai puternică afirmare, v-a atras și admirarea și iubirea unanimității puterilor celor mari. Această iubire, acest respect al autonomiei, al suveranității noastre, ele le-au arătat prin oprirea oricărei interveniri, prin primirea oficială a reprezentantului nostru și a comisarilor de către Majestatea Sa Sultanul și a agentului guvernului de către maiestatea sa Împăratul francezilor și prin amânarea conferințelor până ce, în fața noilor împrejurări, veți fi vorbit din nou, vă veți fi afirmat, din nou, veți fi pus cea de pe urmă mână la săvârșirea măreței voastre lucrări. Dacă însă Puterile cele mari v-au lăsat deplină domnie asupra vouă înșivă, ele au ochii țintiți pe voi; căci de destinările României sunt legate și interese mari ale Europei și este dovedit până la evidență că acele interese nu pot să le lase a permite ca gurile Dunării să fie date în mâna unei națiuni dezbinate, trunchiate, slabe, prin urmare cu totul departe de a fi bulevardul puternic, pentru ridicarea căreia Puterile garante au vărsat sângele și comorile lor. Pentru consolidarea acestui bulevard, națiunea a cerut... la 1857 și 1859, un Domnitor străin. Noi, autorizați de voința națională, conduși de datoria ce avem de a pune frâu tuturor intrigilor și uneltirilor, ce au de scop sugrumarea naționalității noastre, și siguri de astă dată că voința națiunii va fi încoronată de cea mai deplină izbândă, supunem la alegerea direct a națiunii ca domnitor pe principele Carol I Ludovic de Hohenzollern, ce va domni sub numele de Carol I.”                                                                                                                                                                                                                         (Proclamație a Locotenenței domnești, 11 aprilie 1866) 

1. Numiți o funcție politică din Europa, precizată în sursa dată.                                                             (2 puncte)      O funcție politică din Europa, precizată în sursa dată este Majestatea Sa Sultanul.

2. Precizați secolul la care se referă sursa dată.                                                                                     (2 puncte)       Secolul la care se referă sursa dată este secolul al XIX-lea.

3. Menționați conducătorul statului român și o cauză a aducerii acestuia pe tron, la care se referă sursa dată.                                                                                                                                                                    (6 puncte)     Conducătorul statului român este Carol I și o cauză a aducerii acestuia pe tron, la care se referă sursa dată, este „de a pune frâu tuturor intrigilor și uneltirilor”.

4. Menționați din sursa dată, două informații referitoare la efectele abdicării lui Cuza la 11 februarie 1866. (6 puncte)                                                                                                                                                                            Două informații referitoare la efectele abdicării lui Cuza la 11 februarie 1866:                                           „Faptul de la 11(23) februarie, fiind o nouă și mult mai puternică afirmare, v-a atras și admirarea și iubirea unanimității puterilor celor mari”;                                                                                                                 „Această iubire, acest respect al autonomiei, al suveranității noastre, ele, le-au arătat prin oprirea oricărei interveniri.”

5. Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atitudinea puterilor europene față de aducerea prințului străin, susținându-l cu două informații selectate din sursă.                                    (10 puncte)      Potrivit sursei date, puterile europene susțin aducerea unui prinț străin pentru stabilitate internă și apărarea intereselor lor la Dunăre. Acest punct de vedere este susținut cu următoarele două informații din text:                                                                                                                                                                                    „și siguri de astă dată că voința națiunii va fi încoronată de cea mai deplină izbândă,”                                      „acele interese nu pot să le lase a permite ca gurile Dunării să fie date în mâna unei națiuni dezbinate, trunchiate, slabe, prin urmare, cu totul departe de a fi bulevardul puternic” 

6. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia românii se implică în criza orientală, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia).                                                                             (4 puncte)         Un argument în sprijinul afirmației din cerință este participarea românilor la Războiul ruso-turc din 1877-1878.                                                                                                                                                                               În condițiile proclamării independenței, pe 10 mai 1877, România avea nevoie de recunoașterea internațională a acestui statut politico-juridic. În consecință, Carol I răspunde favorabil solicitării Rusiei de a-i oferi sprijin militar la sudul Dunării. România a contribuit astfel, cu prețul unor mari jertfe umane și materiale la capitularea Turciei (ianuarie 1878). Drept urmare, Tratatul de la Berlin, din 1878, a adus recunoașterea internațională a independenței de stat a României și a crescut prestigiul monarhiei.                                                În concluzie, participarea românilor la această etapă a problemei orientale le-a adus recunoașterea independenței de stat.

Subiectul al III-lea                                                                (30 de puncte)

NOTĂ: Se punctează utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidențierea relației cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice și încadrarea eseului în limita de spațiu precizată.

          Secolul al XX-lea a stat sub semnul căutărilor legislative menite să ofere spațiului românesc un cadru necesar modernizării instituționale. România a participat la Primul Război Mondial cu scopul reîntregirii teritoriale, obiectiv atins în 1918. La 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie, adunările reprezentative de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia exprimau voința poporului de a se uni cu România. Astfel, s-au produs modificări teritoriale, etnice, social-economice și politice ce au făcut necesară o nouă Constituție, adoptată în 1923.                                                                                                                                                                                  În legătură cu teritoriul, România devenea un stat național, unitar și indivizibil, prevederi menite să descurajeze pretențiile expansioniste ale statelor vecine. Puterile în stat erau separate. Puterea executivă era încredințată monarhului și guvernului. Regele conducea politica internă și cea externă. Guvernul administra, prin intermediul miniștrilor, treburile statului și elabora proiectul de buget. Puterea legislativă era deținută de Parlamentul bicameral, cu membri desemnați prin vot universal, masculin. Aceștia dezbăteau și aprobau bugetul, propuneau, dezbăteau și aprobau legi. Puterea judecătorească era încredințată instanțelor.                           Constituția din 1923 introduce un regim democratic în care minoritățile sunt integrate social și politic, iar pluripartidismul este o realitate pe scena politică interbelică. Cu toate acestea, evoluțiile politice s-au îndreptat spre autoritarism și o lege fundamentală a susținut aceste tendințe. Un argument în acest sens este regimul politic al lui Carol al II-lea, organizat prin Constituția din 1938. Dorința de putere a lui Carol al II-lea a dus la numirea sa prin constituție drept șeful statului. Se introducea cultul personalității, organizat prin cenzură, propagandă, manifestații stradale. Deoarece dorea să aibă control asupra vieții politice, Carol al II-lea desființa partidele politice. Astfel, regele hotărăște crearea partidului său, Frontul Renașterii Naționale, de care depindeau toate funcțiile în stat.                                                                                                                                  În a doua jumătate a secolului al XX-lea, România a cunoscut totalitarismul comunist. Încălcarea drepturilor, scăderea nivelului de trai al populației și izolarea diplomatică a României au dus la înlăturarea pe cale violentă a comunismului, prin revoluția din decembrie 1989. Astfel, România evolua spre democrație, pe baza Constituției din 1991. Ea este un stat de drept, democratic și social în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. O diferență față de Constituția din 1923 este formularea unor noi drepturi: libertatea circulației, inițiativa legislativă a electoratului. În plus, dreptul de vot este asigurat tuturor cetățenilor (spre deosebire de 1923) cu vârsta de 18 ani și este „universal, egal, direct, secret și liber exprimat”. Forma de guvernământ introdusă este Republica, iar pluralismul devine în societatea românească o condiție și o garanție a democrației. Principalele instituții ale republicii sunt: Parlamentul, organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, Președintele, care reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale, Guvernul, care exercită conducerea generală a administrației publice.                                                                                                              În concluzie, în secolul al XX-lea au fost adoptate mai multe acte constituționale menite să reglementeze funcționarea statului și să asigure cadrul de dezvoltare al acestuia.                    

Galerie de imagini